Totul a inceput acum cativa ani, cand eram mai mic. Eram la bunici, o zi frumoasa de vara. Bunicii mei aveau un “catel” tip lup, zici ca era un tanc german. Mare, o culoare cenusie si niste ochi imensi ca niste felinare cred ca ar fi fost in stare sa bage in sperieti si pe cel mai curajos mohican. Eu nu, il priveam ca pe un “cut mic”.

Bunicii care locuiau la tara isi petreceau majoritatea timpului prin gradina, cu treburi. Pe mine, un puradel de 3-4 ani, m-au lasat sa ma joc cu tractorasul albastru si macaraua galbena putin zgariata in urma unui accident minor pe centura in mijlocul curtii, in praf. Nu stiu cum se facu de se elibera monstruozitatea si facu o tura in jurul curtii pana ce isi dadu seama ca eu eram fix in centru si singura tinta “usoara”.

Imi aduc aminte de clipa in care se opri si se uita la mine atat de adanc incat credeam ca are sa ma manance in sos de bale. Speriat, dau sa fug, dar unde sa te alergi cu un catel care in 4 labe era mai inalt ca mine si cu o musculatura de atlet. Ajung pana la portita putin ruginita care facea legatura intre curte si gradina. Acolo bunicul meu m-a luat in brate, iar eu, plans tot ma uitam sa vad daca vine javra. Am scapat cu bine, cainele a fost legat si a murit, dupa multi ani de batranete.

Nu il condamn, chiar daca intr-un fel sau altul mi-a marcat copilaria. Acesta a fost primul eveniment nefericit legat de caini. Am mai fost muscat de cateva ori, dar nu grav. Circula vorba ca atunci cand un caine te musca trebuia sa faci nu stiu ce injectii in jurul buricului, mare spaima!

De atunci nu prea suport sa am caini prin preajma de fapt nu am prea incercat, cainii nu prea au ce cauta in viata mea. Poate ca acum lucrurile ar fi stat altfel daca as fi stat la casa si parintii mi-ar fi permis sa am un catel, dar la bloc mama nici nu vrea sa auda de asa ceva.